M-am născut în București, într-o familie care m-a dorit și s-a zbătut mult ca să mă aibă. Am crescut alături de tata în special, mama fiind mai mereu departe de casă din cauza profesiei.
Copilăria mi-am petrecut-o “în fața blocului”, alături de alți frumoși copii nebuni, jucând elasticul, șotronul, lapte gros, sau pretinzând că sunt Nadia Comăneci la bătătorul de covoare devenit “paralele”.
Pe măsură ce am crescut, m-am lovit tot mai des de ambițiile alor mei, de dorințele lor de a se mândri cu mine în stânga și-n dreapta, de neacceptare, de dezamăgire.
Reacția mea în fața acestora era de fugă. Nu am dat bir cu fugiții de acasă, însă m-am închis în mine, am învățat cum să întorc spatele cu cea mai mare grație. Ceea ce nu realizam eu atunci… era că toate aceste proiecții asupra mea, toate emoțiile inhibate, își vor pune amprenta pe existenta mea ulterioară.
Anii au trecut. Am încununat suma dorintelor părinților mei atunci cand “am intrat în rândul lumii” și m-am căsătorit, așadar am devenit ceea ce se numește o femeie respectabilă. Doar ca acest statut nu a adus cu sine și împlinirea, ci doar o existență anostă, oarecum liniștitoare, dar lipsită de orice fel de emoție și trăire autentică.
Frustrările se acumulau de ambele părți, însă refuzam să înfrunt realitatea, și cum aș fi putut face altfel când la asta mă pricepeam cel mai bine… Rațiunea îmi dicta existența iar nefericirea mea se adâncea. Aveam “derapaje” când îndrăzneam să visez că trăiesc, că simt, că pot. Dar nu știam cum se face asta.
Totul până în ziua în care nu am mai vrut sa ȘTIU nimic. M-am lăsat invadată de toate emoțiile reprimate până atunci și mi-am dat voie să SIMT: frici, regrete, vinovații, temeri, speranțe.
Am găsit curajul de a-mi lua viața de la capăt, însă priveam în oglindă o femeie pe care nu o cunoșteam.
“Cine sunt eu?”, începusem să mă întreb obsesiv. Doar ca tiparele urmate o viata și convingerile limitative mă împiedicau să găsesc răspunsul.
A urmat o perioada de 2 ani de zile de căutări: psihoterapie, cărți de dezvoltare personală, cursuri de creativitate, de reorientare profesională… nimic nu m-a ajutat să-mi găsesc echilibrul și identitatea.
Și nici nu aveam cum.
Totul a devenit foarte clar pe o plajă din Thailanda :), atunci cand am cunoscut-o pe cea care avea sa ma introducă în lumea Inteligenței Emoționale. Am ajuns astfel să conștientizez ceea ce instinctul îmi mai semnalase o data: emoțiile sunt cele care ne ghidează viața, care ne determina comportamentul și duc la obținerea unui anumit rezultat.
Stă în puterea noastră să ne antrenăm în a avea sau a ne menține o stare de spirit și emoțională pozitivă, astfel încât să avem viața pe care ne-o dorim.
M-am trezit brusc dependentă de starea de bine obținută în urma acestor experiențe, de relația frumoasă pe care am dezvoltat-o cu mine însămi: femeia din oglinda a început să râdă cu poftă, să se bucure de lucrurile mărunte și de ziua de azi.
Am învățat să mă întreb, să mă ascult, să mă prețuiesc. Am învățat să mă fac auzită și înțeleasă, dar și să identific și să răspund cât mai bine nevoilor celorlalți. M-am relaxat.
A apărut astfel, natural, dorința de a însoți la randul meu alte persoane, în acest minunat proces al descoperirii de sine. De atunci, sunt în continuă formare pentru a-ți deveni antrenor emoțional și mental, COACH cum se mai numește, pentru ca TU să iți poți îndeplini toate dorințele… știute și neștiute!
Fiecare dintre noi are propria poveste. Nu putem schimba cum a fost până aici, însă putem alege cum va evolua de acum înainte.
Ești gata să fii eroul vietii tale?
